Când a fost instalat în urmă cu un an, luna lui Marte nu promitea prea multe condiții de supraviețuire a lui acolo. Așa cum ni s-a întâmplat mai mereu, în special  în ultimul timp, ca la orice lucru bine făcut, vremea de obicei joacă feste: fie este toamnă, frig, ploaie mocănească, fie început timid de primavară și același frig. Pe data de 12 martie 2016 se instala primul repetor din reteaua RoLink pe frecvența 439.100 MHz și ton 103.5 Hz, localizat pe unul din stâlpii nocturnei stadionului Nicolae Dobrin din Pitești.

Este practic cel mai potrivit loc de pe cea mai înaltă treaptă a orașului, iar deschiderea către depărtări este foarte bună, putându-se accesa de la zeci de kilometri distanță. Găsirea locației și autorizarea lui YO7F a fost posibilă cu ajutorul domnului Augustin – YO7AQF și a Clubului Sportiv Municipal YO7KFA. Repetorul a fost testat și a funcționat o perioadă și în podul casei noastre, după care i-am acordat încredere și a luat drumul înălțimii, fiind situat la 65 de metri deasupra stadionului.

Ieri însă, după ce în jumătate de țară s-a declarat cod roșu de caniculă, într-o atmosferă înăbușitoare care vroia să topească asfaltul și bările de fier ale pilonului, am decis că este momentul ideal pentru o revizie ca la carte a repetorului și schimbarea filtrului său duplexor, despre care noi credeam că începe să creeze probleme.  Ideea de a urca la el ne trecuse prin cap încă de prin primavară, însă din lipsă de timp, urmată de concedii sau alte activități prioritare, a fost amânată. Zilele și săptămânile au trecut și peste noi dar și peste el, astfel că dacă nici acum nu puteam ajunge cumva la repetor, probabil s-ar fi făcut tot într-o zi de toamnă cu vreme nefastă.

În dimineața zilei de duminică, ne-am adunat la baza pilonului câtiva radioamatori, dotați cu cele necesare: eu, Cătălin, Augustin -YO7AQF, Daniel Coco – YO7HHE, Dan -YO7IST împreună cu juniorul și Marian –  YO7HJM.

În timp ce prindeam centura de siguranță, mi-am ridicat privirea spre vârful pilonului gândindu-mă cu oarecare stres ce înseamnă în minute cei șaizeci și cinci de metri pe verticală, cât de sigură este centura, când am urcat ultima oară atât de sus (am copilărit la penultimul etaj al unui bloc turn), ce fac dacă intru în panică pe scară, între cele trei estacade și părându-mi-se că parcă și stâlpul se cam mișcă. Evident că în fața colegilor radioamatori m-am dat vitează, spunând ca mi se pare o nimica toată, că de fapt nu am rău de înălțime și că aș fi vrut să urc la cutia repetorului, încă de la instalarea lui.

După ce am stabilit că avem cu noi tot ce este necesar, ne-am grăbit cu urcarea numai la gândul că ne va prinde amiaza sus pe pilon și cumplită ar fi încă o deplasare pe scară, în cazul în care ar mai fi nevoie de ceva. Am oprit alimentarea cu energie electrică a repetorului și, unul câte unul, am început să urcăm pe scara de fier. Urcam treaptă cu treaptă și nu știam cum e mai bine: să mă uit în sus, ca să am un reper pentru cât mai am până la final sau să mă uit în jos ca să văd unde pun fiecare picior.

Mașinile din parcare se făceau din ce în ce mai mici, iar un vânticel apărut nu știu de unde, începea să mă încurajeze cu o boare de racoare. Cu fiecare pas către cer, vedeam din ce în ce mai clar faptul că mai am puțin și că, acolo sus, deși soarele vroia să ne topească, simțeam că este mai mult aer față de nivelul solului, lângă asfalt și clădirile de beton.

Asingurându-mă în centură, nu mă mai săturam de privit: la nivelul ochilor se vedea orizontul orașului, cerul albastru, soarele ce arunca o căldură de foc, asemenea unei lave topite și… restul lumii, mult mai mică. Blocurile ca niște cutiuțe cu chibrituri parcă aveau zeci de ochi pătrati, îndreptați spre stadion ca la un meci de fotbal. Undeva în depărtare, în spatele dealurilor care înconjoară orașul, în zilele senine de toamnă fără atmosferă încărcată, se văd munții acoperiți cu fesuri de zăpadă.

Între timp, colegii au desfăcut cutia în care erau stațiile, păstrate impecabil după o iarnă grea, doar șuruburile contragreutăților antenei erau puțin slăbite. Ei au schimbat filtrul duplexor care este ca dimensiuni un pic mai mare decât precedentul, așa că a fost nevoie să se facă încă o gaură în cutie pentru a-l prinde bine în șuruburi.

De asemenea, au montat și un controler de temperatură care va asigura încălzirea repetorului în perioada rece.

Problema a apărut în momentul în care Cătălin și-a dat seama ca banda metalică OBO necesară pentru prinderea controler-ului în cutie, rămăsese undeva în portbagaj, iar mașina, cu dimensiunile unei jucării, se vedea la baza pilonului.

Oarecum hazlie inițial această situație, încurajându-ne unii pe ceilalți că îl vom lăsa așa doar până în toamnă când vom reveni la el să îi setăm temperatura, momentul a devenit ulterior presant la gândul că totuși este bine să coboare cineva înapoi la mașină pentru a o lua.

Domnul Augustin ne-a salvat, oferindu-se dumnealui să aducă banda metalică de jos și în același timp, i-a dat indicații  lui Luca, baiatul lui Dan – HO7IST, referitoare la cum să repornească alimentarea cu energie electrică în momentul în care de sus îi vom comunica acest lucru. Soarele se ridicase fix deasupra noastră și ardea din ce în ce mai tare, iar șederea sus pe pilon devenise din ce în ce mai grea.

După ce a revenit domnul Augustin, pe care fie vorba între noi, l-am admirat enorm pentru acest gest, a fost prins controlerul. Luca, rămas jos la mașină a repornit curentul electric ce alimentează stațiile și repetorul a prins din nou viață.

Am făcut și câteva teste de modulație pentru a ne asigura că merge cum trebuie, iar apoi câteva poze. Știam că testul decisiv va fi la QTC-ul de la ora 17, când timp de aproape două ore va fi permanent în emisie.

Încă o privire de ansamblu a orizontului minunat care se vedea în jurul nostru și soarele neîndurător, ne-au făcut să revenim cu “picioarele pe pământ”.

Coborârea de pe pilon mi s-a părut mai ușoară decât urcarea sau poate gândul că știam deja la ce să mă aștept.

Cu fiecare centimetru care mă apropia de sol, mă încurajam la gândul că ce a fost mai greu a trecut deși mă lovisem de vreo două ori cu genuchii de fiare și mă dureau mâinile de atâta strâns scara în palme.

Ajunsi pe pămant, ne-am uitat din nou către repetor, de parcă nu-l mai văzusem demult și ne-am asigurat din nou că este bine.

A fost o experiență interesantă alături de niște oameni minunați, dedicați acestei pasiuni și nu doar unui simplu hobby, care au ales voluntar să facă asta într-o zi de duminică, în locul unei băuturi reci la umbră sau răcoarea unei încăperi cu atmosferă controlată.

’73

Cristina – YO7JYL